Revenire!…in prezent

Buna dragi cititori! 

Va salut din Arad. Stiu, a trecut ceva vreme de cand am ales sa nu mai postez nimic pe blog si pentru asta imi voi cere scuze mai tarziu, prin alte lucruri “mai consistente” pe care le-am pregatit pentru cei ce ma citesc. Cu toate ca au trecut mai bine de doi ani de la pauza pe care am luat-o, viata nu a stat in loc pentru nimeni si nici pentru mine! Nu stiu cum supravietuiti voi acestei ere grabite dupa-nu-stiu-ce, insa eu ma simt prinsa intr-un soi de aglomeratie de suflete si minti zapacite amestecate prost ca o maioneza taiata. Nimeni nu mai stie sa traiasca frumos si simplu.

Unde a disparut fericirea din oameni? Unde a disparut prezentul? Apropiatii imi spun despre planurile lor de viitor, planuite si rasplanuite pentru urmatorii cinci ani si ma tot intreb daca e ceva gresit la mine ca nu ma stresez deloc, sau la ei ca se streseza prea mult. Tot recent, mi se sugereaza anumite frici legate de viitor pe care sa ma ierte Dumnezeu daca mi le puteam inchipui vreodata?! Ei bine unii oameni le au!…scenarii peste scenarii vopsite in negru si decorate cu imposibil! De asemenea tot mai multi oameni, din jurul meu cel putin, aleg sa isi expuna foarte mult evenimentele private – mult prea private – pe social media,  lucru care nu ar trebui sa le defineasca fericirea implinirii respectivelor evenimente. In fine, cum aceasta nu este cea mai mare problema a prezentului – ca doar despre el vorbim acum, am sa incerc sa va fac de acum inainte un scurt istoric a celor petrecute in ultima vreme, si deci veti regasi in urmatoarele articole mai exact tot ceea ce m-a marcat pe mine in ultimii doi ani de cand am neglijat scrisul. Asadar sa o luam cu inceputul!

In primul rand: De ce am neglijat scrisul? Din cauza oamenilor. Unii, mi-au spus pur si simplu ca e mult prea deplasat sa imi expun gandirea pe internet, altii m-au luat de mana si m-au facut sa uit de existenta lui. Ce comparatie frumoasa, nu?
Si totusi, sa scrii despre si pentru oameni poate fi destul de greu atunci cand pe umerii tai stau adevarati “critici literari”. Aceasta este intradevar una dintre problemele prezentului : increderea de sine – as spune totodata ca este si o problema a viitorului insa nu ma simt destul de Nostradamus astazi :)).
De ce are incerederea de sine legatura cu o simpla studenta la medicina care mai scrie in timpul liber ? In caz ca va intrebati, nu mi-a fost niciodata frica sa ma exprim atunci cand am simtit nevoia. Din contra! Unii apropiati m-ar defini ca fiind “prea impulsiva”. Asa cum spuneam mai sus, oamenii din jurul meu m-au oprit, mai exact aceia care nu aveau incredere….in ei desigur, sub nicio forma in mine.

Niciodata nu i-am inteles pe aceia care mereu au simtit nevoia “sa-i taie” pe altii de la radacina. Acum inteleg, dragilor…si e cu adevarat trist sa aveti in sufletul vostru atat de putina incredere in propriile voastre forte. Stiti ceva? Eu va multumesc si nu sunt suparata pe voi! M-ati facut sa realizez multe lucruri frumoase despre mine, lucruri pe care nu le voi mai neglija pe viitor.

Imi pare nespus de rau ca nu exista mai multi oameni care sa incurajeze! Ar trebui sa existe un job pentru asta haha! De ce nu va angajeaza nimeni pe astia care improscati cu noroi in oameni sa le spuneti cuvinte frumoase?! O bacnota de un dolar pentru fiecare compliment (nu stiu daca urmariti Keeping up with the Kardashians – imi asum sa fiu judecata si pentru asta acum – dar nu pot sa uit momentul in care Scott ii infige ospatarului banii in gura ca sa taca si sa-i mai aduca o bautura). Fireste nu e cel mai bun exemplu, insa ati inteles voi ideea!

Am sa va povestesc despre ce am patit astazi! M-a trezit tatal meu sa ma grabesc la o noua ora de condus si bruscata fiind, eu care stau mereu diminetile sa-mi analizez adevaratele filme aka vise, m-a luat o durere de cap care aparent a durat toata ziua. (Sfat pentru parinti : nu va mai treziti copiii cu volumul dat la maxim pentru a evita migrenele). Asadar, astazi nu s-a putut comunica cu mine si nici am putut reactiona la nimic. Mmm, suna a supa crema de legume :))

Ajunsa la volan, mi-am spus ca imediat dupa ora aia urmeaza sa dorm in continuare acasa dar iata-ma aici in spatele tastelor! Trebuia sa scriu despre asta :).  La un moment dat in intervalul sedintei de condus, am fost nevoita sa il astept pe instructor cateva minute, timp in care ma apuca plansul. Nu eram stresata, trista sau anxioasa. Eram just over it! Cam asa arata o zi in care te-ai trezit prost, nu ai apucat sa mananci sau sa iti descifrezi visele de ieri noapte. Stati linistiti, in spatele acestor spuse dramatice se ascund alte griji adunate cu care desigur nu va voi incarca emotional si pe voi chiar acum.
In fine, intre timp, observ doi tipi pe la 20 si de ceva de ani pe cealalta parte a drumului unde eram parcata. Se uitau insistent, destul de insistent incat sa intrerup rapid contactul vizual cu ei. Ce isi spune orice femeie in ziua de azi cand este surprinsa cu asfel de gesturi? “o doamne, alti dubiosi care se dau la mine!”
Se apropie de masina si desi ii vad cu coada ochiului la geamul meu, incerc din rasputeri sa nu ii privesc pana ce incep sa-mi faca semne ca sa las geamul jos.

Speriata, astept sa-mi spuna ce au de spus. Cei doi sunt curiosi de cat timp fac ore pentru condus si cum ma descurc. Imi pun diferite intrebari despre tot ce inseamna scoala de soferi si ma socheaza respectul de care dau dovada fata de mine! Uau, primesc incurajari pe banda si nu-mi inchipui de unde au aparut oamenii astia ca sa-mi faca ziua mai buna!

La scurt timp dupa ce ma parasesc, imi continui din nou drumul, de data asta cu alte maini si alte picioare! Da! Ati citit bine. O simpla incurajare la momentul potrivit, fix in mijlocul unei zile proaste, face minuni. Ajunsa acasa, realizez ca tot astazi, chiar daca ziua mea a inceput intr-o tenta haotica fara sa-mi dea ragaz de a manca sau de a ma machia, am reusit sa ma rog lui Dumnezeu in drum spre masina. Adevarul este ca nu am apucat sa-i multumesc pentru nimic, singurul lucru pe care i l-am cerut a fost (sa nu radeti!) sa nu creez un accident la cat de obosita psihic eram. Dar iata ca El, mi-a dat mai mult decat am cerut. Mi-a trimis acele suflete blande sa-mi insenineze ziua si sa ma puna cu picioarele pe pamant. Si cu toate ca mi-a fost atat de frica sa privesc inspre ei, ceva extraordinar s-a intamplat in schimb. Si e atat de bine sa simti pamantul!!! (zodiile de aer vor intelege despre ce vorbesc haha)

Morala zilei nu este sa aveti incredere in orice strain de pe strada, sa nu uitam ca exista si oameni care se folosesc de biserica pentru a face bani. Morala zilei este sa va rugati si sa va ascultati vibe-ul interior. Aveti curaj si sa nu va puneti niciodata la indoiala capacitatea de a face ORICE va doriti. Ganditi-va ca nu sunteti singuri in asta si ca e imposibil ca altcineva sa nu fi trecut prin ce treceti voi si sa nu fi supravietuit….

Iar daca vreodata va simtiti singuri, rugati-va! Si chiar daca nu va rugati, Dumnezeu, Allah, sau oricum vreti voi sa-l numiti, stie exact de ce aveti nevoie, sa nu va indoiti de asta!

Iata ca am inceput sa scriu despre prezent si am terminat prin a aduce concluzii despre importanta divinitatii in viata noatra de zi cu zi pe care o traim atat de superficial, influentata de social media si alte surse de dezechilibru ale eului.

Prezentul are o putere extraordinara atunci cand ne deschidem ochii si privim acolo unde ar trebui sa ne indreptam atentia….sa nu mai zabovim la tot ce nu putem avea sau la lucrurile negative care ar putea aparea pe parcursul calatoriei noastre. De altfel stiu ca exista o carte “Puterea prezentului” pe care o vad in mainile a tot mai multor cititori si pe care mi-as dori sa o citesc cat de curand. Cei care ati citit-o va rog sa-mi lasati un review al cartii mai jos in comentarii!

Vorbind atat de mult despre prezent, paradoxal,  eu traiam in trecut. Suna gresit? ESTE! Pentru toti cei care o fac, va sfatuiesc sa va opriti. Stiti cand trebuie sa incepeti? Chiar ACUM! Este atat de pacat sa ratati prezentul pentru ceva ce nu mai exista…in fond, noi cei de ieri nu existam – si nici cei de maine, dar despre asta, voi scrie mai multe in cele ce urmeaza.

Cu drag, a voastra L

Reclame
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

O vara pe insula Mackinac, MI

img_1644

img_1643

Dupa cum multi dintre voi stiti, experienta mea in State nu s-a oprit in vara anului 2015 din Ocean City , Maryland  si cu siguranta voiam sa merg acolo din nou pentru noi experiente. Nu se putea opri aici tot ceea ce m-a schimbat in persoana de astazi! To be continued suna cam asa : De data aceasta am ales sa fac ceva cu totul nou alaturi de prieteni din facultate- si anume sa locuim timp de trei luni pe insula Mackinac si sa lucram intr-un mediu foarte diferit fata de viata noastra zilnica din Timisoara. Am ales sa fac acest lucru pentru ca mi-am dorit sa ies din bula mea magica de confort si pentru ca am vrut sa fiu mult mai independenta din punct de vedere financiar. Binenteles ca aici intervine gluma mea cea mai buna din vara asta „if you have money you ate shit”. Si cand spun rahat, este literally rahat! Pe insula Mackinac nu existau masini ca si mijloc de transport asa ca singura modalitate in care puteai sa te deplasezi era cu bicicleta sau cu ajutorul…….cailor! Acum stiu ca intelegi partea cu rahatul. Bine trecand peste asta caii astia chiar ne aduceau foarte multi bani noua si companiei Carriage Tours. Nu oricine de pe teritoriul Americii isi permite o vacanta pe insula Mackinac. O noapte la Grand Hotel costa intre $300 si $500. In plus oamenii nu prea se deplasau pe jos venind vorba de distante lungi si de faptul ca erau americani comozi….luau „taxi”!

img_1645Si cum va spuneam am venit pe insula pentru a experimenta senzatii noi, pentru a ma dezvolta pe mine ca persoana dar si pentru a intelege viata care poate fi destul de grea pentru alti oameni. Am invatat sa trec peste a ma plange ca mi-e frig, mi-e foame, sau ca am alte nevoi fiziologice : acum caii mei erau prioritatea numarul unu! Din prima zi cand am ajuns pe insula -franti de oboseala- am vazut insula ca pe un loc rupt dintr-o poveste. Imaginati-va cum e sa nu auziti timp de trei luni zgomotul masinilor ci numai sunetul potcoavelor de metal ce loveau pamantul. De dimineata a doua zi ne-am trezit sa mergem la hambar ca sa facem cunostinta cu noul job. Prima oara cand am vazut caii, am inmarmurit si asta nu pentru ca erau foarte draguti ci pentru ca erau uriasi! „Draft horses” sunt acei cai care se folosesc in special pentru tras greutati mari, nu pentru calarit. Cand i-m vazut atunci nu mi-am putut imagina ca eu, un metru jumate’ o sa ii controlez atat de bine.

fb_img_1474048564094

img_20160628_150335

Asadar acum poate multi dintre voi va ganditi ca am avut o vara minunata alturi de acesti caluti pe care am ajuns sa „ii controlez atat de bine” insa tot procesul a durat aproximativ o luna ca eu sa pot spune asta. La inceput am mers in training timp de o saptamana alaturi de Abby, o fata care a renuntat la a face o facultate pentru a petrece cat mai mult timp cu aceste animale atat de inteligente. In primele zile ne plimbam doar prin padure, unde nu era atat „trafic” si invatam sa pornim caii tragand liniile in spate si „pupandu-i”. Apoi ca sa ii faci sa mearga dreapta-stanga nu era nimic dificil doar trageai linia respectiva din mana dreapta respectiv stanga si eventual mai spuneai un „giii” pentru dreapta si „haa” pentru stanga. Nu era o filozofie. Ca sa ii opresti ziceai „woooow” ca un fel de „hoo” romanesc si trageai liniile mai puternic. Insa partea interesanta venea cand ei puteau sa se sperie de anumite lucruri infricosatoare cum ar fi …………un ziar. Da!!!! Se speriau de cele mai banale lucruri si atunci puteau sa o ia la fuga pana ar fi obosit. Din fericire pentru unii dintre noi nu au avut parte de asa ceva! Cam la trei saptamani de la training, din pacate pentru mine….ei bine, mi s-au speriat caii din cauza ca am rupt o bara din fata carutei pentru ca luasem o curba gresit. Da, sa vezi atunci distractie! Desi ii aveam pe Myrle si Lady – una dintre cele mai bune echipe, Myrle s-a speriat atat de rau incat a fugit in jos pe deal undeva la jumatate de kilometru. Eu desi ma zbateam cu toate fortele sa ii opresc, mi-am vazut moartea cu ochii….Timpul si spatiul disparusera si eram doar eu si caii. Intr-un final am reusit sa ii opresc si tot spectacolul acesta s-a incheiat cu o serie de aplauze din partea tuturor oamenilor de pe Grand Hill.

img_20160629_203045

img_20160629_215127Desi va spuneam ca a durat o luna de zile ca sa ma acomodez cu controlul cailor, am evoluat mai rapid decat ma asteptam. Dupa mai putin de doua saptamani de repetat texte interminabile despre insula – asta pentru ca aveam sa fiu ghid turistic – am reusit sa memorez toata insula pe dinafara. Nu era chiar asa o mare scofala tinand cont de faptul ca insula masura undeva la 8 mile de jur impreur insa daca stai sa te gandesti ca nu am nici macar carnet de sofer, sa conduc cai si sa dau un tur in engleza la vreo 30 de minute era destul de greu pentru mine. A fost mai greu la inceput insa apoi totul era un instict. Odata eram atat de neconcentrata la ce aveam de facut incat m-am prezentat oamenilor cu numele de Romania si ca locul meu natal este in Larisa. Da, a fost o gluma destul de buna pentru ei! Totusi, cele mai bune glume erau referitoare la cele 17 magazine de Fudge (o specialitate a insulei realizata dintr-o compozitie modificata a ciocolatii care rezista la temperaturi crescute si nu se topea). Multe glume le mai faceam si pe baza povestilor istorice, cum ar fi Parcul Maquette, Fortul, Muzeul Doctorului Beaumont, sau chiar si caminul in care locuiam temporar toti studentii.
img_20160705_011620 img_20160716_235538
img_20160905_205114In cel mai scurt timp posibil tururile mele deveneau din ce in ce mai bune si amuzante si eram foarte fericita cand oamenii rasplateau asta! Si aici nu ma refer neaparat la bani ci la rasete adevarate, la grimase mirate pe chipurile lor si mai ales la cadourile extra : un mar pentru caii tai, o carticica de rugaciuni pentru ca esti departe de casa sau o bacnota fake de 1 trillion dollars – pentru ca „atat as merita eu”. Oamenii erau extraordinari cand venea vorba de aprecieri. Multi dintre ei aveau curiozitati chiar si despre Romania si asta ma bucura cel mai mult. Sa vorbesc despre Dracula, Nadia Comaneci, despre limba noastra provenita din Latina si despre cum noi romanii avem o tara atat de frumoasa plina de puncte istorice si castele. Erau fascinati! Aveam destui oameni in caruta care si-ar dori sa ne viziteze tara candva dar erau printre ei si care au facut-o deja. Imi spuneau ca romanii sunt niste oameni extraordinari cand vine vorba de munca si de inteligenta. Ma ungeau la suflet cand imi spuneau asta si eram foarte mandra ca sunt romanca. Binenteles ca nu toata lumea era roz. Din cate bine stiti, rasismul din Statele Unite este inca o problema destul de mare la ora actuala si nu toti americanii imi suportau gluma cu ” suntem foarte multi studenti straini vara aceasta, insa mai avem si nativi americani pe insula” si asta pentru ca nu intelegeau de ce am mers eu acolo pe insula sa lucrez in locul unui american.  Habar nu aveau cat de grea era munca aceea daca trageau o linie la sfarsitul zilei si ca multi americani isi dadeau demisia din motive banale pentru care noi nu am fi renuntat la job. Dar in principiu eram cea mai fericita cand vedeam pe aplicatia Trip Adviser review-uri bune despre mine ca cel de mai jos!

img_20160818_230344 img_20160914_195519

img_20160829_232334In fiecare dimineata ma trezeam la ora 6. La ora 7 trebuia sa fim in hambar si sa incepem procesul de ingrijire al cailor pentru care eu personal imi dadeam si sufletul. La inceput ii periam bine de tot pentru ca in fiecare zi se aduna multa mizerie dar si par batran care trebuia indepartat cu mare atentie de pe cai. urmatorul pas era spalatul. Ii duceam pe rand in curte pentru un scurt dus  – sau lung depinde cat de murdari erau.img_20160724_233713

Spre exemplu Luther, calul meu din stanga dormea mereu pe jos si avea mereu picioarele din spate pline de propriul sau rahat. Ba chiar m-am dus intr-o seara pe la 11 la hambar sa il verific si scumpul de el dormea atat de comod pe jos in timp ce majoritatea cailor dormeau in picioare. Dupa ce ii spalam bine bine urma partea cea mai grea pentru mine : inhamatul!  Hamurile erau atat de grele incat uneori ceream ajutorul baietilor pentru ca de multe ori imi dadeau lacrimile simtindu-ma atat de neputincioasa. Nu era vina mea ca sunt mica de statura, evident! Dar mi-as fi dorit sa pot sa imi inham caii de una singura pentru ca sunt o fire mai incapatanata.

In fiecare dimineata ii aveam pe Luther si Leroy – niste cai belgieni* exceptionali care ma ascultau foarte bine la fiecare comanda insa cel mai mult ii iubeam pentru faptul ca ma ajutau atat cum puteau ei. De fiecare data cand ii inhamam sau deshamam ei isi impingeau capul atunci cand eu ma luptam cu greutatea gulerului lor. Si erau atat de linistiti si atenti la mine deparca imi intelegeau fiecare oftat. Luther era mai atatsat de mine fata de Leroy care era un cal mai mandru de el ca sa spun asa si nu ma prea baga in seama dimineata cand era somnoros.Dupa-masa  de cele mai multe ori ii aveam pe Myrle si Lady insa dupa pricina pe care am avut-o am refuzat sa ii mai conduc pentru ca nu simteam nici un control sau vreo conexiune cu ei si acesta era lucrul cel mai important! Myrle si Lady erau percheroni* la fel ca si Bill si Roscoe – echipa pe care am avut-o ulterior dupa-masa.

*belgians = cai maro ; *percherons = cai negri care de-a lungul vietii pot sau nu pierde pigmentul firului de par si astfel unii se transforma in cai albi iar altii raman negri. Tot aici tin sa specific ca Myrle era un cal alb cu mustata – foarte amauzanta! Imi pare rau ca nu am o imagine sa va arat.

img_20160919_191105  img_20160630_204738

Luther (la stanga mea) & Leroy (la dreapta mea) si Bill – the black beauty

img_20160826_222021

Ar fi atat de multe de spus si de aratat incat nici o imagine sau poveste nu v-ar putea face sa intelegeti prin cate am trecut timp de 3 luni pe insula unde nu exista contact cu lumea din exterior. A fost o vara in care mi-am dat disconnect ca sa spun asa de la viata reala si m-am dedicat complet jobului pe care l-am avut. Desigur, in zilele libere incercam sa explorez insula pe cat posibil astfel incat sa imi si incarc bateriile pentru o noua saptamana de munca. Insula este un adevarat punct turistic pentru americani, pentru istoria pe care o are si pentru renuntarea la vehicule incepand cu secolul XIX. Povestile din secolul XVIII se invart in special in jurul Fortului de lupta si al pietei lanei care avea loc tot pe insula (Insula Mackinac a fost de altfel centrul comercial dintre SUA si Canada la vremea aceea). De asemenea un punct foarte important era Grand Hotel cu cele aproximativ 400 de camere – 7 dintre acestea fiind decorate de Primele Doamne ale Americii si tot pe insula se afla si Casa Guvernatorului Statului Michigan. Parcul Statal era cel mai vechi din intreaga tara si tot aici existau si cele mai multe tipuri de lilieci din SUA ( 68 la numar). Cum am mai spus, sunt foarte multe de povestit insa ce vreau sa transmit, este ca incurajez tinerii sa mearga sa munceasca in State! Nu trebuie sa o faceti ca mine atatia ani la rand. Dar trebuie cu siguranta sa aveti niste experiente unice in viata! Oricum ar fi ele, bune sau rele…..viata nu ne da atatea sanse sa invatam sa crestem, sa ne formam caracterul, sa pridem curaj sa ne exprimam si sa ne tratam asa cum se cuvine pentru ca meritam mai mult! Dar ca sa realizezi cat de mult meriti trebuie sa te supui la niste teste sub presiune fizice si psihice….ca apoi sa realizezi cat de puternic esti si mai pe urma cat de mult poti avea asteptari de la ceilalti. Am invatat sa accept mai usor atunci cand cineva ma trateaza nedrept acum si pot recunoaste ca aveam o foarte mare dificultate in privinta asta datorita lipsei de incredere in mine…iar dupa experientele ce le-am avut in State am ajuns la concluzia ca acei oameni care au ceva de comentat nu vor intelege niciodata cine sunt eu in adevaratul sens al cuvantului. Nu a plans nimeni de fiecare data cand ma chinuiam sa fac ceva asa cum trebuia asa ca nici eu nu ar trebui sa plang atunci cand cineva ma trateaza ca pe un nimic desi eu am realizat atat de multe pentru mine insami! Nu vreau sa dramatizez caci la urma urmei vorbesc despre o experienta de viata de neuitat si nu despre problemele mele persoanale de caracter. Sunt convinsa ca fiecare dintre voi aveti cate o problema pe care ati dori sa o reparati si sunt convinsa ca veti gasi o cale sa o faceti!

Sa stiti ca nimeni si nimic nu va poate intrece, decat voi insiva pe voi ! Va doresc sa aveti curaj sa aplicati pentru acest program din studentie ca sa aveti ce povesti si voi si sa va umpleti sufletul si mintea de lucruri minunate! Promit sa fac un articol si despre experienta in Ocean City, care, cu ajutorul destinului ca sa spun asa, o voi repeta si in vara anului 2017.

img_20160727_135947 img_20160628_150949img_20160627_213449img_20160628_224818 img_20160708_193753

img_20160714_003842 img_20160725_214704img_20160816_234456img_20160731_234206img_20160919_191747img_20160720_140822

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Ganduri pe la 6 dimineata

Iata-ne din nou in luna lui februarie….2016 de data aceasta. Ce? Cand a trecut atata timp…?! In urma cu cativa ani eram insetata sa scriu despre tot ce ma inconjura si ma inspira pana si un fulg de nea. Acum, ei bine cine mai are timp de scris? Cine mai are timp sa respire? Alergi, cazi, te ridici, alergi din nou, iti taie respiratia, esti ud din cap pana in picioare, a plouat, nu ai avut umbrela, treci pe rosu, faci pe tine dar nu ai timp sa mergi pana la baie etc. Ati inteles voi ideea : viata de student la medicina.

Ei si ? Timp nu este. Dar inspiratie?

…Nici atat! Anul acesta nu am vazut zapada decat la televizor. Voiam sa spun pe facebook, caci nici televizorul nu l-am mai aprins demult. Ce sa vezi la televizor? Violuri, pedofili, copii luati cu forta in Norvergia de la proprii parinti, teroristi ce dau atac in Paris, Colectiv arde in flacari, sau mai rau, reclama prostilor pe banda!

Cum Dumnezeu sa te poti concentra la Peptidoglicanul din peretele celular al bacteriilor cand jumatate de complex striga pe geamuri “Cristi” ?  …  Sa fii student la medicina poate fi deprimant, mai ales in sistemul din Romania. Am ajuns sa nu mai stiu ce inseamna lucrurile simple, lucruri marunte…ce inseamna viata in sine. Sa-ti canalizezi toate actiunile pe ceea ce numesti acum “viitor” din pacate nu iti da nicio garantie ca vei spune intr-un final : Da, a meritat! A meritat sa nu dorm acea saptamana cu examene practice, a meritat si atunci cand nu am avut pofta de mancare fiind batuta in cuie pe scaunul din sala de lectura pierzand in greutate,….a meritat si cand am avut crize de neputinta si am plans crezand ca nu mai stiu nimic.

As vrea sa pot schimba atatea lucruri pentru a-mi usura viata….cu totii ne dorim asta , dar ce viata ar mai fi aia “fara griji”. Cine a mai pomenit asa ceva? Putina Adrenalina nu stica niciodata miocardului. Numai asa poti stii ca traiesti.

Cui ii mai pasa de Valentine’s Day cand ai restanta la Microbiologie?? Of, dar si daca nu era asta…era partialul la Histologie. Si daca nu era asta, banuiesc ca era altceva.  Ceva trebuia sa fie care sa ma distraga de la cliseul asta cu indragostiti. Cine ar fi crezut ca voi spune asta vreodata?

Nu multa lume imi cunoaste latura sentimentala, din pacate…sau din fericire? Nici nu stiu cum ar fi mai bine pentru ei. Stiu doar ca pentru mine e mai bine asa. De cand am aterizat inapoi in Europa vad totul diferit. Este vorba despre o alta perspectiva asupra vietii pe care America ti-o creeaza . Sa fii pe la varsta de 20 de ani in State iti ofera atatea oportunitati si spirit incurajator din partea tuturor incat nu ai cum sa fii un ratat dupa ce ai terminat liceul.

Nu vreau sa ma mai gandesc la timpul acela, insa e greu. Se spune ca odata ce traversezi oceanul, nu vei mai avea casa niciodata. Ajungi acolo si ti-e dor de aici….ajungi aici si ti-e dor de acolo.  Si da….mi-e dor sa aud oceanul, sa tin in mana cel mai fin nisip din Florida, sa o vad pe managera mea Melodie cum danseaza ca o negresa inraita, sa cant “God bless the USA” in autobuz pe 4 Iulie.

Acum vreo cativa ani nu stiam cum e sa faci toate astea. Eram doar preocupata de parerea celorlalti, cine cu cine s-a mai cuplat prin liceu,  ce le-a dat la extemporal celor din 12C la Limba Romana si cam atat.

Anul 2015 a insemnat enorm pentru mine. Prima sesiune (de neuitat) cu final fericit, prima experienta departe de casa, am castigat independenta, increderea de care duceam lipsa si mi-am mai slefuit putin engleza.

E ora 6 dimineata, ce as mai putea sa spun ? Ma tot gandesc…sa dorm, sa mai scriu aici …sau sa mai citesc la microbi?

Cred ca voi dormi, cat timp mai e noapte afara. Lumina ma deranjeaza la fel cum altora li se pare insuportabil sa adoarma pe ticaitul ceasului. Probabil e chinuitor pentru ei sa auda cum se scurge fiecare secunda din viata lor… insa pentru mine e doar o metoda frumoasa de a pierde notiunea timpului…

Noapte buna februarie, ne auzim in martie 🙂

Enjoy & like my videos from US : Summer 2015 ,  OC bridge , 4th of July

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Iubirea ca o luptă – gânduri din trecut

displajgjgy1

„Loving you was like going to war; I never came back the same.”

Mi-am rupt sufletul…defapt…
defapt da! Singura mi l-am rupt. Nu am putut rezista tentatiei – ca deobicei. Imi plac provocarile, imi place sa gust din pacat, sa fac mereu ceea ce „nu ar trebui”. Iar acum, trebuia sa scriu despre asta…pentru ca erau prea multe acolo si ma sufocam – ma evaporam ca ploaia din asfaltul incins al verii. Ah ce dor imi e de caldura aceea molesitoare…cand totul era un vis mincinos de frumos!

                                          *

Iubesc ploaia cand stau sa adorm in pat, cand natura plange pentru sufletul meu…iubesc cum mii de stropi reci isi schimba traiectoria de pe obrajii mei, pe asfaltul prafuit. Iubesc sunetul ei trist si infinit ce tine pana in dimineata la fel ca o durere sfasietoare. Iubesc ploaia, caci dimineata, cand voi iesi din casa, praful umezit va fi tot acolo, fir cu fir, doar ca plin de lacrimi grele – ii voi simti mirosul prin fiecare por al pielii. Ploua azi, ploua maine, praful ramane tot acolo indiferent de cate ori va mai „plange” natura.

*

Crezi ca ceva s-a schimbat in sufletul meu sfasiat de durere ? Crezi ca…nu mai sufar?
Nu este loc de atata durere, pentru nimic altceva in plus. Am un suflet plin de sentimente ce se bat cap in cap. Cand e bun si iertator, cand injura si loveste cu pumnii tot ce poate.
Sunt plina de complicatii. E ca si cum m-as afla pe masa de operatie in stare critica, chirurgii s-ar uita neputinciosi la mine nestiind de unde sa inceapa…si totusi, ar trebui sa fiu salvata! Ar trebui sa supravietuiesc…

*

Stau intinsa in cada rece. Sunt goala. Si pe dinafara dar si pe dinauntru. Ma gandesc la mine. Am sufletul impartit in bucatele. E ca si cum fiecarui om caruia i-am dat sufletul pentru un timp, ar fi facut pe bucatarul si ar fi furat o mica bucata din el ca sa il guste, apoi l-ar fi aruncat in ciorba lui.

Cred ca acum sunt singura. Sunt atat de singura, ca am reusit din nou sa-mi adun fortele pentru a scrie din nou.

*

Cea mai frumoasa zi pentru mine ? Desigur, ar fi o zi insorita de primavara spre vara. M-as trezi de dimineata, atunci cand soarele rasare. Iubesc diminetile insorite si calzi… poti sa admiri natura pe o strada pustie din apropierea casei pe care o cunosti mai bine decat oricine.Inchid ochii si continui sa merg pentru ca am parcurs de atatea ori drumul ala! Incep sa aud in urechi melodia preferata si sa simt parfum de flori de cires in aer. Apoi, imi amintesc brusc de cea mai buna perioada din viata de pana atunci…incep sa rememorez fiecare senzatie buna simtita vreodata. Deschid ochii si ma trezesc singura pe aceeasi strada pustie. M-as indrepta spre gara. Iubesc gara. A vazut mai multe saruturi sincere decat Starea Civila. Iubesc trenurile, iubesc sunetul rotilor, si scartaitul sinelor cand franeaza in gara. M-as urca in primul tren care s-ar opri langa mine si m-as duce undeva – nu stiu unde. Undeva departe de tot trecutul meu! As vrea sa uit tot…as vrea sa nu mai simt nimic.O noua viata, un „nou” trecut… Ziua ideala ar fi atunci cand mi-ar renaste sufletul.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Viata unei frunze

oak_leaf_closeup…mi-e frig, lacrimile mi se preling pe fata crapata de vant si se usuca imediat a doua secunda…e noiembrie. Viata naturii ia acum sfarsit si totul se prabuseste ca o avalansa de frunze moarte. Pasesc pe pamantul inghetat si incerc sa calc pe fiecare frunza ce-mi iese in cale dar mersul meu rapid cruta frunzele de pe margine . Zgomotul facut de ele sub pasii mei imi da o stare de nesiguranta…suna parca infricosator iar strada e pustie. Nu e nimeni acum care sa ma privesca in ochi in timp ce vine din sens opus – nimeni care sa imi citeasca tristetea in privire . Deodata, aud ca un sunet ciudat aproape de mine  si simt ca si cum ceva m-ar trage de par – ma  inspaimant caci eram atat de sigura ca eram singura persoana de pe strada…si iata, cand imi ridic mana inspre cap, mana mea simte ceva aspru pe piele. Tin in mana o frunza care tocmai  a fost desprinsa de pe o ramura de vantul crud al toamnei. Nu stiu de ce dar nu i-am dat drumul sa o calc – asa cum aveam satisfactia sa fac cu celelalte frunze. Ma uit la ea cu nostalgie … e moarta. Oare aceasta i-a fost destinul ? ca sa moara pentru a mi se incalci in par … sa se simta pierduta si departe de casa. Dar oare destinul meu care e ? pentru ca si eu ma simt pierduta, am pierdut notiunea timpului.. am ramas blocata pentru o perioada doar ca sa ma gandesc la viata acestei frunze. Eram aproape de un loc special si ma intrebam de ce frunza aceasta s-a hotarat sa ma opreasca…de ce aici … de ce acum ?! Stau si ma gandesc…la atunci . Atunci nu credeam ca ceva ma va mai opri din nou in acelasi loc. Privesc cu atentie frunza si observ mijlocul ei verde…ca si cum ar fi murit inainte devreme. Vad o suferinta in ea, pot vedea cum a suferit candva … Poate ca ea stia totul dinainte sa se intample, poate ca ea m-a vazut atunci..demult in acest loc – si a stiut. In tot acest timp..frunza aceasta a stat acolo pe ramura ei si m-a privit – m-a urmarit de sus. Ma intreb cum a reusit ea sa se desprinda singura ca sa ma opreasca in loc…cum a avut puterea de a cadea deasupra mea doar pentru a-mi aminti de visele ce le aveam pe atunci. Clipesc – o persoana trece cu viteza pe langa mine si imi spinteca memoriile. Uneori imi doresc sa nu le fi avut, dar acum – chiar in acest moment aleg sa merg mai departe, caci stand aici in loc si punandu-mi intrebari la nesfarsit ar face ca aceasta frunza sa fi cazut degeaba – poate ca scopul ei era doar sa umple covorul de pe jos, sau poate ca nu – deoarece acum se afla in mana mea si nu ii voi da drumul vreodata : o voi pastra – drept amintire.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

In time

426673_376635619028246_100000454339618_1355774_739063851_nCum poate incapea valorea sentimentala …intr-o cutie mica, veche de carton?…atatea momente demult trecute, momente mari sau mici, frumoase sau mai putin frumoase…toate incap intr-o cutie. Ele trec pe langa noi iar noi nu realizam… ne uitam la ele mereu ca si cand ar mai fi inca prezente, dar uitam ca totul e trecator…si apoi, le gasesti tot acolo, in acelasi loc, asteptandu-te mereu cu o memorie noua…cu un zambet sau cu o lacrima in plus.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Regulile de comportament ale Oliviei

Writing-Machine11) Nu intra niciodata in panica. Opreste-te, respira, gandeste.
2) Nimeni nu se gandeste la tine. Toti ceilalti se gandesc la propria  persoana, asa cum faci si tu
3) Nu-ti schimba niciodata tunsoarea sau culoarea parului inaintea unui eveniment important.
4) Nimic nu e atat de bine sau atat de rau cum pare la prima vedere.
5) Poarta-te cu altii cum ai vrea sa se poarte si ei cu tine : de exemplu, sa nu ucizi.
6) E mai bine sa cumperi un lucru scump care iti place foarte mult, decat mai multe lucruri mai ieftine care iti plac mai putin.
7) Nimic nu prea conteaza de fapt; daca ceva te supara, intreaba-te: „In fond, chestia asta chiar conteaza?”
8) Cheia succesului sta in modul in care iti revii dupa un esec.
9) Fii bun si cinstit.
10) Cumpara-ti numai haine in care-ti vine sa dansezi.
11) Increde-te in instinct, nu in imaginatia ta hiperactiva.
12) Cand te simti coplesit de nenorocire, verfica mai intai daca e vorba intr-adevar de o nenorocire , prin urmatoarele metode :
       a. gandeste-te: „oh, ia mai da-o-n ma-sa”
       b. gaseste-i si o parte buna si, daca nu o gasesti, gaseste-i partea amuzanta.
Daca nimic din toate astea nu merge, atunci poate e vorba intr-adevar de o veritabila nenorocire, caz in care trebuie recurs la puntele 1 si 5.
13) Sa nu-ti inchipui ca afli pe lume siguranta sau dreptate.
14) Uneori trebuie sa faci si tu ca toti ceilalti.
15) Nu regreta nimic. Adu-ti aminte ca nu se putea intampla altfel, dat fiind cine erai si in ce stare de spirit te aflai la momentul respectiv al vietii. Singurul lucru pe care il poti schimba este prezentul, asa ca trage invataminte din trecut.
16) Iar daca incepi sa regreti ceva si sa gandesti : „Ar fi trebuit sa…” adauga intotdeauna la sfarsit : „da, dar puteam fi la fel de bine calcata de un camion sau aruncata in aer de un submarin japonez”.

 din „Olivia Joules si imaginatia hiperactiva” de Helen Fielding

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu